Abuzul animalelor – mecanisme psihologice
10Agresivitatea orientata impotriva animalelor este un fenomen social tot mai raspandit ce tine sa devina o problema reala a societatii actuale.
Abuzul animalelor, un fenomen social ce trebuie combatut
Abuzul animalelor este o problema ce transcede dincolo de zona geografica, cultura sau varsta celor implicati in acest fenomen. Privita prin ochii unui specialist, orice forma de abuz la adresa animalelor trebuie interpretata ca fiind un comportament cu profunde implicatii psihologice.
Abuzul animalelor reprezinta vatamarea fizica intentionata a acestora fara a avea drept scop sau obiectiv autoapararea, nevoia de hrana sau vanatul in forma organziata si permisa de lege.
Substratul psihologic al unor astfel de comportamente
Predilectia catre abuzul animalelor, chinuirea, agresarea sau uciderea acestora, indiferent daca acestea sunt domestice sau salbatice, este un aspect care ar trebui sa ridice semne de intrebare atat celor implicati in procesul educational, cat si acelor factori de natura sociala sau civica, in sensul ca acest comportament ascunde probleme emotionale sau sociale grave sau alte tulburari de ordin psihologic.
Abuzul animalelor la copii
Copilul prin aceste acte violente, isi exercita puterea, controleaza situatia si incearca sa transmita un mesaj, la nivel inconstient, prin gesturile sale. In acelasi timp, un astfel de comportament, poate fi tradus ca fiind un mesaj pe care persoana in sine nu il poate exprima prin cuvinte sau gesturi normale. Astfel de comportamente agresive pot sta la baza formarii unei structuri de personalitate specifice, din randul carora regasim ulterior, la varsta adulta, personalitati antisociale, sadice sau chiar cu tendinte sociopate.
In general la copiii mai mici, care inca nu au interiorizat sistemul de valori “bine-rau” se regasesc astfel de comportamente in stare latenta, iar factorii de educatie, respectiv parintii, educatorii, pedagogii, trebuie sa nu intareasca acest tip de comportament prin incurajare sau prin non-implicare. Astfel de comportamentre trebuie explicate, educate si resemnificate. Orice forma de abuz la adresa animalelor sesizata de catre parinti sau educatori, trebuie prezentata copilului ca fiind un act cu implicatii negative si trebuie descurajata din stadiu 
incipient. Orice comportament de non-implicare din partea parintilor in sensul corijarii si educarii conduitei agresive a copilului, poate constitui sursa unor conflicte viitoare.
Nu toate comportamentele de abuz la adresa animalelor sunt semnul unor comportamente patologice. In prima copilarie, pana la varsta de 3-4 ani cei mici, din curiozitate, din dorinta de a explora lucruri, experiente noi sau din dorinta de adescoperi mediul, s-ar putea sa abuzeze de gesturi care pot pune in primejdie viata animalului. O miscare brusca, expunerea la stimuli periculosi precum focul sau apa sau dorinta de a imita doctorul ( „Sa ne jucam de-a doctorul, sa facem operatii!” ) pot pune capat, in mod violent, vietii animalului. Dar acest lucru nu reprezinta neaparat un semnal negativ. Se recomanda parintilor supravegherea atenta a micutilor pentru a preveni astfel de situatii, sa le explice efectul comportamentului lor si caracterul distructiv al acestuia.
Abuzul animalelor la adulti
Cauze si substraturi psihologice
Principalul motiv care declanseaza setea de violenta la adresa animalelor il reprezinta dorinta morbida de putere si control. Cea mai mare parte a animalelor mici sau domestice, nu reactioneaza si nu se pot apara prompt in fata unei agresiuni venite, pe neasteptate, din partea unei forte disproportionate. Cea mai mare parte dintre cei care abuzeaza animalele, dovedesc lipsa de control sau slabiciune in alte arii ale vietii personale, se simt invalidati din punct de vedere social, relational, emotional, financiar sau profesional si cauta sa depaseasca aceasta slabiciune, exteriorizandu-si tensiunile in directia agresarii unor “parteneri” aflati in imposibilitatea de a se apara sau de a se opune.
Mai mult decat atat, anumite persoane, manifesta astfel de comportamente patologice ca urmare nevoii trairii sentimentului de superioritate. In astfel de situatii se regasesc si cei care organizeara competitii bazate pe lupte de caini, cocosi sau alte animale, care dincolo de beneficiile financiare obtinute, reprezinta un mijloc de exercitare a puterii si controlului. In fapt, si acest gen de competitii reprezinta tot o forma de manifestare a abuzului impotriva animalelor.
Atentie la abuzurile fizice sau verbale in perioada copilariei!
Agresivitatea la adresa animalelor poate fi o forma de manifestare a tensiunilor emotionale acumulate in timp si neexprimate. Reprimate in timp astfel de emotii negative duc la refulare prin cruzime fata de animale. De asemenea, astfel de comportamente pot fi insusite prin imitatie. Daca cel mic a trait experiente violente in mediul familial, fiind martorul sau victima unor scene de violenta in familie, va replica astfel de comportamente in afara caminului prin agresarea sau pedepsirea animalelor. Astfel, abuzul la adresa animalelor devine semnul unui comportament invatat si imitat.
Vatamarea animalelor, semnul unor dezechilibre psihice
La adulti, agresivitatea in forma ei pura, manifestata prin vatamarea intentionata a animalelor, trebuie tratata cu toata seriozitatea, fiind un semnal clar al unor tulburari si dezechilibre de natura psihica. Astfel de comportamente devin componenta patologica a unei structuri de personalitate, cu efecte grave in plan social, relational sau emotional.
Sunt situatii cand agresivitatea adultilor fata de animale se explica ca reactie de frica in fata unei presupuse primejdii. Anumite persoane dezvolta fobii fata de anumite animale domestice, printre cele mai cunoscute si raspandite fiind fobia de caini si cea de pisici. Initial ele se instaleaza constient, in sensul ca in perioada primei copilarii, parintii pot solicita copilului sa nu se indeparteze de ei in spatiul public, in caz contrar fiind amenintati cu primejdia agresarii de catre vreun animal. Expresii precum “Stai langa mami ca te musca cutu!” sunt frecvent intalnite in jurul nostru, fara a cunoaste implicatiile profunde ale unui astfel de demers. Repetat in timp imperativul va fi internalizat sub forma unui mesaj negativ, de semnalizare a unei primejdii ( venite din partea animalului respectiv ). Ulterior, la varsta adulta, prezenta animalului care a declansat fobia in cauza in jurul anumitor persoane poate declansa, mai ales cand nu exista alte persoane in jur, comportamente dezadaptative violente. De cate ori nu am surprins oameni violenti, care arunca cu piatra in directia unui caine pasnic sau a unei pisici inofensive. 
Toate acestea sunt efectul unui proces educativ pagubos. Initial, parintii pentru a-l avea sub observatie, ameninta copilul ca daca se indeparteaza de ei va fi atacat de diverse animale, caini, pisici, etc. Ulterior, prezenta parintelui este asociata cu sentimentul de protectie si securitate. In absenta parintilor sau ulterior, la varsta adulta, in absenta unei persoane in preajma, aparitia animalului care a declansat fobia in perioada primei copilarii va produce sentimentul de teama, iar persoana in cauza va avea reactii emotionale neadaptate.
Forme de manifestare a abuzului fata de manifestare
Exista doua forme de manifestare a abuzului fata de animale:
- Abuzul activ care implica comiterea unor acte violente la adresa animalelor precum lovirea, schingiuirea, taierea sau sugrumarea si care ameninta viata acestora.
- Abuzul pasiv care implica omiterea anumitor acte care sunt vitale pentru mentinerea starii de sanatate sau chiar a vietii animalelor ( ex: infometarea intetionata, dezhidratarea sau lipsa asistentei medicale in cazuri de urgenta ).
Indiferent de forma de abuz, aceasta este semnalul unor dezechilbre emotionale grave, multe dintre acestea incadrandu-se in zona patologiei. Din aceasta perspectiva, orice abuz sesizat nu trebuie trecut cu vederea sau minimalizat, iar factorii decizionali trebuie sa se implice si sa caute solutii pentru inlaturarea unor astfel de comportamente.
Trebuie stiut faptul ca la o varsta tanara exista inca posibilitati de reeducare a celor implicat in astfel de comportamente agresive, prin includerea acestora in programe de interventie psihologica. Ulterior, cand personalitatea este definita si conturata, orice forma de interventie va fi mult mai dificila.
Vanatoarea, intre normalitate si abuz
Vanatoarea, ca preocupare perpetuata de-a lungul istoriei umanitatii, nu este considerata un abuz, intrucat initial aceasta avea un scop foarte precis, acela de a asigura resursele de hrana necesare existentei omului.
In prezent, ea nu se mai subscrie acestui scop, iar orice forma de exces sau abuz prin provocarea suferintei animalului pana la deces poate fi considerata semnalul unei personalitati sadice.
Psiholog Andreas Hniatiuc
Sunt uimita. Mai avem psihologi normali in Romania? Incepusem sa ma indoiesc ca cineva a studiat cu adevarat psihologia, pentru ca multi colegi ai dvs. au iesit sa sustina exact contrariul in mass-media. Felicitari pentru articol!
Am citit și eu articolul, e foarte bun, argumentat și la obiect – atinge principalele cauze ale molestării animalelor și efectele lor patologice. Ca orientare morală a acestor abuzuri, eu m-aș referi la ticăloșia umană, la acea latură întunecată a spiritului înclinată spre distrugere, spre defăimarea a purității și nevinovăției, a ceea ce este lăsat inițial pe pământ să lumineze conștiința ființei umane prin sugerarea nevoii de ocrotire și iubire a creației, a tot ce se numește viață. Există și acea ucidere cu sânge rece a animalului, care se face organizat la nivel de mentalitate socială, în cadru de legalitate sau de accepțiune globală – vezi abatoarele și gospodăriile din mediul rural, unde suprimarea vieții unui animal este văzută ca o modalitate strictă de procurare a hranei, nicidecum o formă patologică. În aceste cazuri, omul suprimă viața animalului în mod firesc, pentru consum alimentar. Se duce în curte, taie gâtul unei găini, după care o prepară, face o „ciorbiță” gustoasă „de țară” pe care o savurează împreună cu copiii lui, cu bunica, într-un cadru cât se poate de firesc, de ospitalier, de familiar, trecând cu nonșalanță peste fenomenul curmării unei vieți, peste modul sângeros de suprimare a vieții animalului, peste estimarea trăirilor animalului înaintea morții, peste câmpul afectiv al animalului. Pentru indivizii respectivi nu contează nimic din toate astea, omul nu-și face procese de conștiință, decupează nevoile unei ființe vii până aproape de nevoile lui instinctuale, primare dar și conceptuale, care anulează din start sentimentul de milă și considerație pentru viața animalului crescut în propria curte. (Mie personal mi se pare o formă de sadism – să zicem inconștient, aceea de a crește elaborat un animal din momentul în care se naște, pentru a fi la un moment dat ucis și consumat. Să hrănești zilnic un porc știind clar că după un timp îi vei lua viața, mi se pare horror; să nu poți dezvolta niciun fel de atașament față de ființa pe care o hrănești, o vezi crescând sub ochii tăi, mi se pare de neconceput pentru tipologia înzestrată cu sentimente a oricărei făpturi umane). Acest mecanism include după părerea mea una din cele mai grave patologii: cea a normalității, cea cu zâmbetul pe buze, cea acceptată și proliferată fără procese de conștiință.
Felicitari pentru articol!
Un articol de citit! si de inteles, eventual…
Foarte bun articolul, merita citit!
Un articol la obiect. Am avea nevoie de o constientizare mai puternica a oamenilor cu privire agresivitatea fata de fiinte mai slabe fie om sau animal. Suntem pusi sa vedem la stiri tot felul de agresiuni fata de semenii nostri, fata de necuvantatoare, dar nu se ia nici un fel de atitudine impotriva acestui comportament deviant. Ajungem sa credem ca asa trebuie sa fie. Ca exemplu: sute de semeni mor sau sunt accidentati de masini conduse de oameni incompetenti. Mii de necuvantatoare platesc cu viata pentru simplul fapt ca erau in calea unei masini in viteza. Si nu se face nimic.
Avem nevoie de astfel de teme care sa fie discutate cat mai amplu. Un articol excelent. Felicitari.
Monica Gheorghe Gandesc la fel, doar ca referitor la purcei , am observat ca unii ii boteaza, ii mangaie, ii lauda cat sunt de inteligenti si apoi…. de Craciun ……. harti, il omoara, il macina il baga in mate si-l face carnati, friptura, etc. Si li se pare firesc. si mai dau si pamana porcului. Mi-am urat mama cand mi-a omorat iepurasii si dupa 10 ani a avut curajul sa-mi spuna ca i-am si mancat. A cesta e deocamdata omul.
Denaturati adevarul …un procent destul de mic de oameni ataca un caine maidanez . In general omu loveste cainele pentru autoaparare si nu are nici o legatura ce ce asti scris voi acolo .
Abuzul impotriva animalelor nu are nicio legatura cu o lege care prevede capturarea animalelor abandonate, cazarea temporara si in final eutanasierea. Acest tip de legislatie este raspandit in intreaga Europa, unde rata de eutanasiere atinge cifre ametitoare. Nu veti gasi animale abandonate pe strazile Londrei sau Parisului. Nu pentru ca ar avea – cititi pe net ce rata de abandon au aceste tari – ci pentru ca nu le cresc pe strazi. Nu veti gasi nici custi pe spatiu verde, fecale, castroane sau peturi decupate. Acolo lucrurile sunt clare: orice animal abandonat este ridicat, cazat temporar si eutanasiat daca nu este revendicat de proprietar sau de a asociatie de profil.
Sunt situatii cand agresivitatea adultilor fata de animale se explica ca reactie de frica in fata unei presupuse primejdii.
===============
Presupuse? Cainii sunt animale TERITORIALE, care isi marcheaza si isi APARA un teritoriu in functie de o sursa stabila de hrana. Procedeul se numeste COMPORTAMENT TERITORIAL (TERRITORIAL BEHAVIOUR). Marcarea se face prin mijloace chimico-olfactive (urina). Teritoriul cuprinde o ZONA CENTRALA (de regula zona de hranire) si o arie destul de larga pe care cainele o patruleaza si o pazeste. Intensitatea atacului creste catre zona centrala si scade catre extremitati; de multe ori cainele se multumeste sa alunge intrusul peste granitele olfactive. Din pacate simtul olfactiv al omului nu este atat de dezvoltat incat sa perceapa aceste granite si multe persoane provoaca animalul fara sa-si dea seama prin simpla patrundere in teritoriul acestuia. Este evident ca procedeul poate dezvolta o fobie, dar asta nu inlatura pericolul social pe care acest animal il poate genera in mod natural. Evident, cainele nu este singurul animal teritorial, dar spre deosebire de pisica – si acesta un animal teritorial – se poate organiza in structuri complexe si nu se sfieste sa-si alunge intrusii. Pisica in schimb nu are acelasi comportament, desi si ea isi marcheaza teritoriul. Noaptea apararea teritoriului consta in semnale sonore (latrat) care pot dura ore intregi. Mai mult, orasele se dezvolta continuu si maidanele se reduc treptat, fapt care face ca animalele sa poarte lupte teritoriale pentru cucerirea de noi teritorii. Citit cu atentie despre comportamentul teritorial si veti vedea ca nu este foarte bine fundamentat in zoologie si etologie.