Cum sa ne educam copiii

Educatia este un proces continuu care incepe in primele clipe de viata si continua pe tot parcursul existentei noastre, fiecare etapa de viata fiind marcata de nevoia achizitionarii unor continuturi noi.

In primele etape ale vietii ni se fixeaza reperele care tin de dezvoltarea noastra emotionala si relationala, punandu-se bazele felului in care viitorul adult isi va exprima emotiile si isi va consolida sentimentele, urmand ca in etapele ulterioare sa se puna bazele unui sistem de norme, reguli si principii care sa il ajute sa funcitioneze in cadrul social. In ambele etape un rol decisiv il joaca familia, mai ales parintii si modul in care acestia reusesc sa transmita copilului un nou set de reguli si valori care urmeaza sa fie interiorizate.

Felul in care adultul se formeaza si functioneaza intr-un anumit context de viata este direct dependent de educatia pe care acesta o primeste din partea familiei. Parintii, desi animati de cele mai bune intentii, pot intampina anumite dificultati in procesul educational si pot comite anumite greseli care pot afecta dezvoltarea psiho-sociala ulterioara a copilului.

Mare parte a greselilor facute de parinti se nasc fie din neadecvarea/ neadaptarea metodelor de educare cu nevoile copilului, fie prin transmiterea copilului, prin intermediului procesului educational, a propriilor frici, temeri si angoase. Parintele, ajunge sa transmita copilului propriile credinte si convingeri cu privire la elementele lumii reale, la anumite experiente de viata sau situatii concrete. Este bine de stiut ca structura de personalitate a parintelui va influenta dezoltarea personalitatii copilului. Credintele, nevoile si aspiratiile parintilor sunt preluate direct de catre copii si ulterior vor fi transferate in comportamente specifice ale vietii de adult.

Una dintre marile provocari ale formarii si desavarsirii noastre ca adult, o reprezinta factorii de educatie prezenti in viata noastra, scoala, profesorii, educatorii,  care desi reusesc sa modeleze anumite principii de viata, invatandu-ne ceea ce este bine si ceea ce este rau, nu dispun de capacitatea de a ne invata cum sa ne gestionam resursele emotionale. Intr-un astfel de context, familia ramane principalul factor de dezvoltare din punct de vedere emotional al viitorul adult, copilul indreptandu-se catre esec sau reusita in functie de modul in care felul in care parintii il formeaza din punct de vedere al valorificarii resurselor emotionale. Parintii sunt cei care ii ofera copilului alternativele reusitei in viata, intarindu-i anumite comportamente precum curajul sau frica, responsabilitatea sau evitarea, initiativa sau ezitarea, contribuind in mod semnificativ la conturarea imaginii despre lume si viata. In acest context, este recomandat ca parintii sa fie orientati spre intarirea comportamentelor pozitive venite din partea copilului si spre sustinerea acestuia in demersul lui de explorare si cunoastere a realitatii, evitand greselile de educatie care pot fi fatale in formarea unor comportamente pozitive.

In continuare vom enumera cateva greseli pe care riscam sa le facem in educarea copiilor nostri.

“Nu mai tipa / plange ca nu stiu ce iti fac!”

Prima forma de comunicare a copilului este strigatul sau plansul. Plansul, de cele mai multe ori asociat cu tipatul, reprezinta cel mai important mod de comunicare al copilului pana la o anumita varsta. Parintele trebuie sa interpreteze comportamentul copilului in functie de nevoile acestuia. Este important sa stim ca plansul reprezinta un mod de semnalizare a unor nevoi emotionale, ceea ce implica trebuinta de satisfacere a acestora. Atunci cand copilul tipa sau plange o face pentru ca in spatele comportamentului sau se regaseste o numita nevoie sau problema pe care parintele trebuie sa o identifice si sa o solutioneze. Abordarea “Nu mai tipa ca nu stiu ce-ti fac!” sau “Nu mai plange ca ma doare capul!” nu vorbeste despre problema copilului ci despre problema parintelui. Printr-un astfel de comportament, parintele nu face altceva decat sa transmita lipsa de disponibilitate sau interes fata de nevoia copilului.

Nu mai plange ca o fetita!

In general, o astfel de abordare o au parintii atunci cand baietelul isi exprima emotiile prin plans.

Intr-o astfel de situatie, parintii privesc lucrurile dintr-o perspectiva adulta, isi doresc sa nu intareasca un comportament normat social, precum exprimarea emotiei prin plans in cazul barbatilor si uita ca au in fata un copil caruia trebuie sa ii explice si sa ii arate cum trebuie sa reactioneze intr-o situatie de viata. Plansul este consecinta unor conflicte de ordin emotional, iar a spune cuiva “sa nu te prind ca mai plangi” este ca si cum ai interzice cuiva sa transpire atunci cand face efort. Plansul este o reactie fireasca, naturala, mai ales la varsta copilariei si nu ar trebui supus constrangerilor sau conditionarilor de natura sociala.

“Stai langa mami ca te musca cainele!”

“Stai langa mami ca te loveste masina!”

“Stai aici ca te fura hotii!”

Desi o astfel de abordare este animata de cele mai bune intentii, in timp, din perspectiva dezvoltarii ulterioare a adultului, va avea consecinte negative asupra structurii acestuia de personalitate. Intr-un astfel de context, parintele printr-o astfel de abordare isi doreste sa controleze comportamentul copilului, determinandu-l pe acesta sa stea in imediata apropiere pentru a evita eventualele primejdii. Parintele ii transmite copilului ca in lipsa supravegherii este expus pericolelor, copilul pentru a le evita va sta in preajma parintilor, iar pentru moment, abordarea pare una constructiva. Numai ca, din aceasta perspectiva, viitorul adult, acesta va invata fricile elementare care ulterior se vor transforma in fobii. Fobiile reprezinta acele frici nejustificate legate de interactiunea cu o serie de elemente ale vietii reale, concrete. Asa ajunge viitorul adult sa traiasca frica de caine, frica de a traversa strada, frica de masini sau de persoane straine. In plus, prezenta permanenta a unui parinte in preajma copilului si asocierea acesteia cu un mediu securizat, lipsit de pericole, va dezvolta pe viitor, in cazul adultului, o anumita structura de personalitate dependeta. Astfel, viitorul adult se va simti nesigur atunci cand este sigur, va avea un comportament ezitant in anumite situatii banale de viata sau va evita provocarile vietii pentru ca nu are incredere in fortele proprii.

 “Nu o sa faci nimic in viata!”

“O sa ajungi un nimeni!”

“O sa ajungi un derbedeu!”

“Nu o sa stea nimeni cu tine!”

“O sa ramai nemaritata!”

Acesta este modul in care unii parinti isi manifesta dezacordul in legatura cu anumite comportamente sau experiente ale copiilor. Atunci cand copilul sa indeparteaza de principiile si asteptarile parintelui, parintele ii semnaleaza acest aspect prin predictii catastrofice in legatura cu perspectivele de dezvoltare ale copilului. In astfel de situatii, accentuand latura negativa a unor comportamente si consecintele nefaste ale acestora, parintele nu va face altceva decat sa premediteze esecul intr-un anumit domeniu al copilului. Repetandu-i frecvent faptul ca nu este capabil sa faca anumite lucruri, parintele va contribui in mod semnificativ la internalizarea unor repere negative in cazul copilului. Vorbindu-i frecvent despre nereusita, esec sau abandon, copilul se va raporta la aceste comportamente care vor deveni cadrul acestuia de referinta in viata.

“Pana te insori/mariti trece” este felul in care parintele doreste sa puna accent pe facptul ca durerea sau suferinta sunt trecatoare, dar exista riscul ca cel mic, preluand lucrurile direct, netrecute prin filtrul ratiunii sa asocieze suferinta in urma unei lovituri, de exemplu, cu intinterea acesteia pe timp lung, pana cand acesta va ajunge la momentul casatoriei. Copilul stie ca a fi casatorit coincide cu varsta adulta, ceea ce prin transfer, poate semnifica faptul ca durerea sau suferinta lui poate dura pana la varsta adulta. Consecinta unei astfel de abordari poate fi un comportament ezitand in momentul in care viitorul adult va trece printr-o incercare, nu neaparat legata de suferinta fizica, dependenta de prezenta in preajma lui a altor persoane sau declansarea anumiror comportamente de tip ipohondric.

Oricare dintre aceste abordari pot pune baza unor probleme ulterioare in viata adultului intrucat creaza anumite blocaje la nivel emotional manifestate prin comportamente dezadaptative de ezitare, evitare, abandorn sau esec. Parintii trebuie sa manifeste in mod constant sustinere fata de copil, explicandu-i care sunt consecintele anumitor comportamente si punand accent pe beneficiile pe care acesta le poate obtine in contextul unor comportamente pozitive.

Psihoterapeut Andreas Hniatiuc