Antrenori si calatori…

De multe ori, privind la miscarea permanenta a antrenorilor care se perinda pe bancile tehnice ale echipelor de prima liga, iti pui intrebarea ce nu merge si ce anume anima succesiunea nebuna a acestora pe banca? Pentru ce atatea schimbari? Oare antrenorii aleg ce nu trebuie, conducatorii aleg pe cine nu trebuie, jucatorii nu raspund adecvat comenzilor primite din partea antrenorilor sau este, pur si simplu, un joc din care toata lumea trebuie sa castige, un fel de cerc vicios in care indiferent de obiectiv, de mijloacele tehnice sau de conditiile materiale, respectivii antrenori trebuie sa fie in circuit?! 

Atunci cand parcurgem CV-ul unui antrenor avem anumite asteptari legate de evolutia acestuia din punct de vedere profesional, urmarind traseul acestuia incepand de la un nivel inferior catre nivele de performanta tot mai ridicate. In mod firesc parcursul profesional al unui antrenor este dependent atat de gradul de maturitate al acestuia din punct de vedere personal / psihologic, cat si de nivelul de maturitate profesionala. Un antrenor ar trebui sa urmeze, ca si jucatorii, anumite cicluri, prin care sa treaca treptat, arzand fiecare etapa la momentul oportun. La noi lucrurile stau un pic altfel. Toti vor sa antreneze in prima liga, daca s-ar putea sa fie direct principali, fara a trece prin perioada de ucenicie, fie ca secund, stand in urma unui antrenor cu experienta, fie pe post de antrenor principal prin ligile inferioare. Toti se ingramadesc pe locurile vacante sau asteapta greseala altuia, considerand ca sunt detinatorii secretului succesului in fotbal. 

De multe ori, urmarind traseul profesional al unor antrenori si raportand experienta acestora la performantele obtinute atat pe plan intern, dar mai ales pe plan international, acolo unde avem restante serioase de ceva vreme, tindem sa credem ca unii antrenori sunt precum calatorii din tramvai. Se aseaza pe refugiu, asteptand tramvaiul sau in alte situatii pornesc usor pe jos, tragand cu coada ochiului sa vada daca nu cumva apare ceva pe parcurs, asteapta, asteapta, se agita de pe un picior pe altul, urca in tramvai si se arunca pe primul scaun liber. Nu tin cont de faptul ca tramvaiul respectiv are alt traseu decat cel dorit, nu tin cont de faptul ca poate ar trebui sa coboare la prima statie si atunci efortul asteptarii nu este justificat, cu atat mai putin nu tin cont de faptul ca pentru a calatori si a ajunge la destinatie nu este imperios necesar a lua loc pe scaun.

Poate ca ar fi momentul sa acordam atentie acelor antrenori care azi arata ceva in fotbal, prin rabdare si tenacitate, care au stiut sa proiecteze rezultatele muncii lor dincolo de momentul prezent sau de data de incasare a salariului. Dar pentru asta trebuie sa stii ce inseamna sa ai incredere in munca ta, sa estimezi corect contextul, sa evaluezi obiectiv posibilitatile de exprimare ale echipei pe care o pregatesti, sa stii sa iei decizii curajoase si, cel mai important lucru, sa stii sa proiectezi rezulatele muncii in viitor.

Cum ar fi daca cei care poseda carnet de antrenor si-ar propune sa lase in urma lor ceva, dincolo de declaratiile razboinice de presa, dincolo de excesele de autoritate din vestiar, dincolo de explicatiile si stereotipiile absurde si lipsite de consistenta de care abuzeaza in justificarea insucceselor, dincolo de rezultatul unui meci? Cum ar fi daca si-ar propune sa descopere jucatori, sa ii promoveze progresiv de la cele mai fragede varste si sa contribuie, prin rezultatele obtinute, la echilibrarea balantei financiare a clubului la care se jura ca de mici au visat sa antreneze? 

Cum ar fi daca toti spargatorii de plexiglas si-ar consuma energia nu prin procedee de karate ci mergand prin stagii de specializare, pe afara, de unde sa isi ia notite pentru a aduce un plus de valoare acestui sport, tot mai vaduvit de spectatori?
Cum ar daca toti purtatorii de colanti pe sub treningul pe care tronoeaza scris cu litere de-o schioapa A1 ar fi mai preocupati nu de gesturi exhibitioniste ci de optimizarea performantelor grupului prin care se identifica nu notiunea de antrenor principal?
Cum ar fi daca toti cei care datori fiind spectacolului si performantelor ar pune inaintea orgoliului personal interesul grupului, intelegand ca pentru a ajunge cu adevarat antrenor trebuie sa fii in primul rand un model?

Psiholog sportiv Andreas Hniatiuc