Interviul saptamanii cu Jean Paler

Atunci cand il asculti pe Jean Paler, indiferent de subiectul abordat, invariabil, zambetul iti incolteste in coltul gurii si te incearca un sentiment de admiratie si optimism. Va invitam sa parcurgeti povestea vietii actorului si omului Jean Paler, o poveste presarata cu provocari si incercari peste care, cu zambetul pe buze, cu incredere si optimism a reusit sa le depaseasca cu bine.

In urma cu aproape 30 de ani, urcati pentru prima data pe scena in fata a zeci de spectatori. Va mai amintiti care a fost primul spectacol pe care l-ati sustinut? Si ce amintiri aveti legate de acel moment?

Era 1976, Rapsodii de toamna, Teatrul de vara – Herastrau. Aveam emotii, pentru ca, jucam langa cei mai grei artisti, ai momentului: Stela Popescu, Vasilica Tastaman. Singurul care mi-a dat sfaturi si-mi era apropiat, era Radu Zaharescu. Si, inainte sa urca pe scena, am facut o repetitie cu el in cabina, a iesit foarte bine si asta mi-a dat curaj sa urc si pe scena.

De ce actoria?

Pentru ca am fost de ras de cand m-am nascut. Cand m-am nascut, au ras si mama si asistentele si tata. Si, dupa doua zile de ras si haos, le-a spus asistentelor: gata cu rasul, luati-l pe asta si aduceti-l pe al nostru! Eram foarte negru, se purta negrul pe atunci, stii si tu foarte bine, ca nici tu nu esti departe 🙂  Dar, stii ce, negre sunt si fracurile si prezinta eleganta, plus ca subtiaza 🙂

Se stie ca actorii au mai mult satisfactii profesionale decat financiare. Va mai amintiti care au fost primii bani castigati din teatru? Si ce ati facut cu ei?

Primii bani pe care i-am castigat intr-o singura zi, intr-un turneu cu Maria Ciobanu, Irina Loghin si Liviu Vasilica, am castigat, pentru un singur spectacol, 250 de lei. La vremea aceea, salariile erau de 600 de lei, deci am luat un sfert de salariu la un singur spectacol, in judetul Teleorman. Aveam 27 de ani. Eu, pe atunci, practicam si o alta meserie, dar nu vreau sa intru în amanunte. Eram angajat undeva, iar ca actor, aveam atestat de actor liber profesionist si prezentator de spectacole. Plateam acel atestat, iar in turneele pe care se faceam, ma duceam si eu daca aveam liber, sau imi luam liber ca sa pot merge. Pana la un moment dat cand, am decis sa raman pe scena. M-am rezumat la cea de actor si atat.

 Carnea de porc si meseria de actor sunt grele! Dem Radulescu

 

Ati absolvit la clasa maestrului Dem Radulescu. Ce ati invatat de la el? Si care sunt primele cuvinte care va vin in minte, atunci cand va ganditi la Dem Radulescu?

Am invatat enorm de multe de la el. In primul rand am invatat sa respect ca scena este sacra, la fel ca si cabina de machiaj, care pentru generația de azi, nu mai reprezinta nimic. Nici scena, nici cabina de machiaj. Îmi aduc aminte si acum cuvintele lui: Du-te si castiga bani, ai talentul in sange! Si, s-a adeverit ceea ce mi-a spus. E grea actoria. Cum spunea maestrul,”Carnea de porc si meseria de actor sunt foarte grele!”

Cum ati reusit, de-a lungul timpului, sa va impartiti intre familie, spectacole si turnee, astfel incat sa existe un echilibru?

Toti au fost alaturi de mine. Toti au inteles ca scena înseamna aerul meu, viata mea, inseamna tot ceea ce insemn eu. Nu am facut si nu ies pe scena de dragul de a ajunge VIP. Nu sunt VIP, sunt un simplu om, un simplu actor de comedie, care nu face nimic altceva decat sa faca publicul sa uite de necazurile cotidiene, in cele 50 zeci de minute, 60, pe care le stau pe scena. Si daca aproape 33 de ani, am reusit sa fac lucrurile astea si inca mai pot, il rog pe Dumnezeu sa ma țina ca inca mai am de treaba.

In urma cu un an, ati suferit un preinfarct,  traversand, poate, cea mai grea perioada din viata dumneavoastra. Cum ati depasit momentul?

Tinand cont ca a fost al treilea preinfarct, nu m-a ajutat cu nimic ca mai facusem doua, pentru ca alea au fost puțin mai usoare, au fost mizilic. Ultimul a fost foarte greu si am ajuns la operație. Am traversat foarte greu, faptul ca am fost singur, eu cu mine si cu gandurile mele si cu propria vointa de a nu iesi cu picioarele inainte din spital, ci a iesi pe picioare. Cand am iesit din spital, ningea, m-am asezat in genunchi si am plans ca un copil, pentru ca nu am crezut ca voi iesi de acolo. Imi murise si speranta, care se spune ca moare ultima…nu, eu o pierdusem si pe aceea. Am fost convins ca nu mai ies. Dar am avut taria si m-am mobilizat, desi am fost singur si nu m-a ajutat nimeni sa ma imbarbateze cu un sfat, cu o vorba buna, sa ma schimbe, sa ma ajute. Cadrele medicale m-au ajutat, atat.

Ati slabit mai bine de 12 kilograme, vi s-au atrofiat muschii picioarelor si, practic, ati invatat sa mergeti din nou….

Am slabit foarte mult, nemergand o perioada foarte lunga de timp, muschii se atrofiasera si o perioada de timp am mers cu baston. La cariera nici nu m-am mai gândit. Nu ma gandeam nicio secunda ca voi mai urca pe scena. Imi luasem adio de la viata, cariera, tot, în momentul in care m-am urcat pe masa de operatie. Am regretat ca nu am putut sa spun unor oameni pe care ii am in suflet, nici macar la revedere…cu gandul asta m-am urcat pe masa de operatie. Eram convins ca o sa mor si eu nu mi-am luat la revedere de la nimeni.

V-a fost teama ca, din cauza problemelor de sanatate, vi se poate incheia cariera mult mai devreme decat v-ati fi asteptat?

Pe masa de operatie, am scris un text, creionat, pe tavan, pentru ca eram constient.

Ei imi ziceau sa vorbesc cu ei si mintea mea era brambura. Scriam texte ca sa nu ma gandesc ca ma opereaza.

„Eu sunt frumos cum m-a visat maicuța mea o data

Din spuma marii intrupat, în gândul ei de fata

Dar dumneai s-a încurcat demult la Techirghiol cu tatal meu, pe atuncea, beat si în cura de namol

Și am iesit dupa soroc, creol în toate cele, dar am organele la loc si anexele la ele” 🙂

V-ati gandit vreo secunda sa renunati la lupta cu viata?

Nu mai credeam ca scap. Asta este clar. Dupa trei cumpene de acest gen, chiar nu credeam ca Dumnezeu ma va mai lasa in viata. Deja ma vedeam pe o alta scena. Dar, am luptat, asa cum ti-am spus. M-am luptat cu mine si, am reusit sa ma readuc la viata!

In ziua de azi psihologii nu stiu sa fie psihologi. Cei mai multi dintre ei nu au chemare pentru aceastra profesie, vorbesc din carti si nu stiu sa se apropie de oameni, facandu-i sa se deschida!

Care credeti ca ar fi aportul unui psiholog la imbunatatirea vietii profesionale sau personale ?

In zilele de astazi, psihologii nu stiu sa fie psihologi si spun asta, pentru ca, eu, personal, am avut o experienta mai mult decat neplacuta. Nu le neg profesia, dar sunt buni pentru generatiile de astazi. Pentru ca este o moda, sau a devenit o moda si, din punctul meu de vedere, niciunul dintre ei nu profeseaza la modul real. Cam 40% dintre ei sunt buni. In practica iti trebuie graiul, nu sa vorbesti doar din carti. Tonul face muzica. Daca tonul psihologului, felul de a te aborda, nu este cald, sa-ti mearga la suflet, sa-ti deschisi sufletul catre el, in loc sa te ajute, face un simplu interogatoriu cu bolnavul.

Eu am avut nevoie de un psiholog, la un moment dat si in loc sa ma ajute cu un grai cald, sa stea de vorba cu mine, ca sa ma faca sa ma deschid,  m-a intrebat direct, fara povesti, „Ce simptome ai, ca dupa fata esti galbejit…abia vorbesti…esti depresiv”, asta mi-a spus…si eu treceam printr-o depresie, aveam nevoie de altceva. Mai avea putin si-mi spunea: mai ai putin si mori!

Puneti-va o dorinta si spuneti-ne-o!

Sa ma ajute bunul Dumnezeu, ca viata pe care am trait-o pana acum, o viața simpla, sa nu mi-o schimbe si sa mi-o tina asa pana voi parasi pamantul, pana va veni vremea sa plec. Nu vreau sa ma schimbe deloc. Sa raman cum sunt si cum m-a lasat El. Nu sunt nici bogat, nici sarac, sunt putin mai bogat decat omul de lânga mine. In cei 30 de ani, am reusit sa am un apartament cu doua camere în Sinaia, intr-un bloc, e tot ce am. Mai mult nu am, dar bogatia nu sta in lucrurile astea, consta in faptul ca am mii de prieteni, cunostinte si suflet! Sunt mai bogat decat un miliardar, pentru ca el are langa el oamenii tocmai pentru ca este bogat, eu ii am langa mine pentru ca am suflet.