Quo vadis, Piti?

Mereu incepem campaniile de calificare cu promisiuni si sperante. De fiecare data, inaintea primelor meciuri,  baietii de la echipa nationala, sub pretextul unei conferinte de presa oficiale, caci altfel ei nu dialogheaza cu “masele”, ne promit ca de data asta, chiar o sa ne calificam. Ei isi doresc mai mult ca niciodata, iar noi speram mai mult ca niciodata, asa ca beneficiile ar fi maxime, de ambele parti, in cazul unei calificari. Ei vorbesc despre obiective, despre finaluri de cariera incununate cu un turneu final, despre raspunderea pe care o aduce echipamentul tricolor, in timp ce noi, cei care ii sustinem, avem nevoie mai mult ca niciodata de aceasta farama de succes. Interesant este, ca de fiecare data, nu stiu cum, dar parca aproape pe nesimtite, speranta incepe sa se infiripe. “Daca batem pe “X” si nu pierdem cu “Y” suntem in carti si ne calificam!”. Dupa o vreme, la fel de optimisti, ne amagim, contrar evidentelor. “Daca scoatem un punct cu “X”, iar cu “Y” nu pierdem la o diferenta mai mare de 2 goluri, chiar avem sanse sa prindem barajul!” Si scenariul este acelasi, din doi in doi ani, cu aceiasi actori, dar cu regizori diferiti. Mereu infatuati si neintelesi, ei nu pot concepe de ce milioane de oameni vad altceva decat ei. Cum este posibil sa fie criticati cand ei isi fac treaba bine? Dupa ultima infatisare pe teren, cu Olanda, dupa o prestatie trista, selectionerul se declara multumit de munca depusa. In cazul acesta ne intrebam cat de rau ar trebui sa fie pentru ca acesta sa devina macar usor critic cu propria persoana? 
Si in felul acesta, pentru noi, se scurg anii, asteptand o bucurie pe care baietii neintelesi sa ne-o ofere, iar pentru altii, se scurg banii, incasati neconditionat de performante, multi dintre ei fiind remunerati dupa intentii sau dupa numarul de conferinte sau declaratii. Si parca e usor nedrept sa te lasi amagit de cuvinte seci si parca e si mai nedrept sa ii amagesti pe ceilati cu promisiuni in care nici tu nu crezi!
La un moment dat, scapati de presiunea obiectivului calificarii, intrucat nici matematica punctelor puse in joc nu mai tine cu noi, acesti baieti se supara pe echipa nationala si ne ameninta cu retragerea! Motivul? Nu se mai simt bine, se simt persecutati sau judecati pe nedrept, iar toate aceste atitudini, perpetuate in timp pot configura tabloul unor comportamente patologice. Dar noi, cei care investim emotii, platim bilete, suportam costuri de deplasare pe la meciuri pentru a-i sustine si pentru a ne mentine vie speranta, ce ar trebui sa facem? De unde ar trebui a ne retragem?
In prezent, echipa nationala a ajuns pentru multi un prilej de shopping si de revedere cu prietenii sau cu rudele. Echipa nationala s-a devalorizat precum o moneda aflata in scadere, doar pentru ca in spate are o economie subreda. Ca paradox, la echipa nationala jucatorii sunt nemultumiti de atmosfera, iar selectionerul este multumit de cum se munceste. Nimeni nu este nemultumit de rezultate. Sau in cel mai bun caz, mimeaza o stare de deceptie in primele momente dupa meciurile in care pierdem puncte, dupa care totul devine istorie. Si o luam de la capat. Meci de meci, an de an, calificare dupa calificare. Se spune ca in viata inveti din greseli, lucru care nu poate fi valabil in cazul celor care poarta echipamentul echipei nationale, pentru simplul fapt ca ei nu au constiinta greselii. Pentru a indrepta ceva trebuie sa stii ce nu ai facut bine, or cata vreme tu consideri ca ai muncit bine desi milioane de ochi vad altceva, inseamna ca ai o problema, care nu este a celor care o vad ci a celui care nu o vede. Asa ca…incotro si pana cand?

Psiholog sportiv Andreas Hniatiuc

Material publicat in: https://www.ilfovsport.ro/