Interviul saptamanii cu Alexandru Arsinel
0Alexandru Arsinel, unul dintre cei mai buni actori romani de comedie, a ales sa vina La Psiholog, dar nu pentru a vorbi despre probleme ci pentru a ne incanta cu povesti desprinse din viata unui om care a reusit gratie carismei, pasiunii si optimismului. Asa cum v-am obisnuit, ne place sa va prezentam secvente din viata celor care au descoperit drumul succesului, pentru a fi modele demne de urmat pentru cei care isi propun sa ajunga sus.
Ati ajuns la borna 55. 55 de ani de activitate continua pe scena, in fata publicului. Care este reteta succesului?
Am ajuns actor dintr-o pura intamplare. Eu m-am pregatit tot liceul pentru Facultatea de Cosntructii, asa cum si-au dorit parintii mei. Din pacate, sau din fericire, nu am intrat. Asa ca, am stat un an pe bara si, ca sa castig niste bani, am facut figuratie la Teatrul din Iasi. Si uite asa mi-am descoperit vocatia pentru arta si m-am decis sa dau la Teatru, sa ma pun in slujba publicului. Cat despre reteta, nu am avut una. Am avut perseverenta si calitatea de a ma apropia de oameni, prin personajele de pe scena, in care ma transformam de fiecare data. Am avut un anumit lipici la public si asta a facut ca diferenta dintre mine si public sa se micsoreze si sa nu-mi cada cuvintele in forta. O anumita perseverenta si o incredere care s-au dezvoltat de la om la om, in timp.
Cum este Alexandru Arsinel astazi?
Un om normal, cu o experienta mare de viata, care a trecut prin multe etape si ma refer aici, mai mult, la perioada preistorica a Romaniei. Sunt 70 de ani de activitati, de experiente, in lume, un om care a strans multe in cufarul lui, bune si rele, dar care nu regret nimic.
Care este diferenta intre Alexandru Arsinel-adolescentul si Alexandru Arsinel de astazi?
Diferenta este ca atunci visam la multe si nu ma opream de la nimic si cum, dintr-o intamplare, mi s-au indeplinit. Visam sa fiu inginer constructor, n-a fost sa fie asa si drumul a luat o alta cotitura. Dar nu regret nimic, pentru ca nu exista o satisfactie mai mare decat aceea de a-ti pune capacitatile intelectuale si abilitatile teatrale in fata publicului.
Cum ar fi fost scena fara Stela Popescu?
Nu, Stela nu este un partener care poate fi inlocuit. Este greu sa gasesti partener ca Stela. Si ca om si ca actor. Cum spunea nevasta-mea, Stelei ii datorez mult, poate prea multe din reusitele mele ca si actor. Am avut multi parteneri, dar cu Stela a fost mai mult de atat. A fost o compatibilitate greu de explicat. Un om langa care am crescut, m-am dezvoltat si de la care am invatat foarte multe.
In Institut am fost profilat pe drama, am avut multe roluri dramatice si mai tarziu, la National, am jucat tragic-comic. Am trecut si prin aceste stari si trec si acum, mai ales prin melodiile pe care le cant. Prin cantec, imi alin starile, neimplinirile, visele spulberate…ma incarc asa cum nu-ti imaginezi. Actorul de comedie este un om trist. Nu are supapa, este fortat sa aduca oamenilor zambetul pe buze, indiferent de ce se intampla in viata lui, dincolo de Cortina. Noi trebuie sa ne eliberam, sa lasam deoparte toate grijile si sa facem frumos pe scena, sa aducem binele si fericirea pe chipul oamenilor. Si uite asa, noi acumulam foarte multa tristete. Comedia este foarte dificila, pentru ca trebuie sa-ti invingi starile tale dramatice pentru a-i face pe oameni sa te creada si ca, in acea clipa, chiar esti descarcat de orie energie negativa.
Ce rol a avut sotia/familia in viata si activitatea dumneavoastra?
Familia a avut o importanta extraordinara. A fost si este cel mai mare suport. Sa stii ca exista cineva langa tine, ca ai pentru cine sa lupti in orice moment al vietii. Sa stii ca, acasa, exista cineva care te asteapta, care te iubeste si te sustine neconditionat, indiferent pe unde te poarta viata. Sotia mea a fost si este tovarasul meu. Ea a condus familia din interior. Eu eram mereu plecat in turnee, ea ramanea acasa si se ocupa de copii, de casa, de tot, iar copiii mei sunt ce sunt azi datorita ei.
Cum ati reusit sa fiti fidel aceleiasi femei aproape 50 de ani?
Am avut multe admiratoare, chiar daca eu am fost mereu mai uratel, asa J Nu am fost niciodata vreun Alain Delon, dar am avut un sarm al meu. Cred ca umorul meu le-a dat peste cap, nu stiu. Eu, insa, am fost fidel, nu am cedat ispitelor, chiar daca ma mai uitam eu asa, ca orice barbat. Am fost si sunt un barbat fidel!
Care a fost modelul dumneavoastra in viata?
Parintii mei au reprezentat cel mai bun model pentru mine. Mama, un om extraordinar de la care am invatat cum sa fiu om, iar tata a pornit de jos si a reusit, in timp, sa ajunga in frunte, in lumea ceferistilor. S-a autodepasit si asta m-a facut nu doar sa fiu mandru de el, ci sa-l respect pentru munca si ambitia cu care si-a cladit drumul in viata.
Trei calitati/ trei defecte?
Calitati…vrei doar trei? :)))
Pai…imi plac oamenii, toti. Oamenii de pe strada, oamenii din fata scenei, absolut toti. Sunt iubitor, indragostit de ideea de familie, de camin, de echilibru. Sunt un om bun, nu fac rau, nu am facut niciodata. Sunt ambitios, nu renunt niciodata la visul meu, indiferent care ar fi acela si sa stii ceva: intotdeauna mi-am atins telul, mai tarziu sau mai devreme.
Ca defecte…as vrea sa vorbesc urat despre mine, dar nu pot :)))
Ma enervez repede, sunt usor impulsiv. Nu ma mai implic in gospodarie, asa cum o faceam pana acum, din cauza starii de sanatate. Nu mai sunt asa in forma cum eram. Uneori, poate, sunt nevoit sa mint ca sa nu provoc suferinta si durere in jurul meu.
Sunteti un mare microbist, un mare fan al Stelei…daca nu ma insel…
Daaaa, iubesc fotbalul si l-am si practicat. Am jucat la juniorii de la Progresul Iasi, vreo 16 ani, pana cand am intrat la Institutul de Teatru. Eram atacant central, dadeam goluri pe banda rulanta. Acum tin cu Steaua. Bine, si inainte tot cu Steaua tineam, dar si cu Sportul, pe vremea lui Hagi, pe care l-am iubit si caruia-i port un respect deosebit. Gica Hagi este un sportive complet, un om extraordinar, nu doar fotbalist. Este o adevarata personalitate, ambitie si un gospodar deosebit. Un om care chiar vrea sa faca ceva pentru fotbalul romanesc pe banii lui si singur. Mi-e foarte drag! Am fost pe stadion la Sevilla 1986. Am lesinat de fericire. Am fost alaturi de Steaua pentru marile ei performante, mai ales odata cu venirea lui Hagi.
Cum v-ati adaptat in Capitala, venind din provincie, tocmai din Moldova?
Bucurestiul nu era atunci cum este acum, nici pe departe. Nici oamenii nu erau asa, nici activitatile. De exemplu, de 1 Mai, nu era nebunia asta, care este acum, cu plecatul la mare. Ne distram si noi atunci, ce-i drept, dar altfel. De pilda, ne strangem in caminele studententesti de la Institut, gasca mare, mai chemam si de pe la alte facultati si trageam niste sprituri, ca in studentie, na…stii si tu cum e. Nu aveam bani de plecat la mare, sau de facut cine stie ce vacante. Plus ca, odata cu spectacolele, nu mai era vreme de asa ceva. Noi de 1 Mai aveam treaba, munceam, chiar daca eram la mare. Poate, asa, pe 2,3 mai sa prindem si noi ceva pe plaja sau in statiunea unde eram. Eu mergeam cu prietenii la munte, atunci cand era timp si aveam cu ce.
Ca tot am vorbit despre probleme si adaptare…la vremea aia cum isi rezolvau oamenii problemele?
In multe perioade din viata noastra, noi, oamenii am fost afectati psihic, mai mult sau mai putin. De exemplu, dupa ’89, cand toti au luat-o la fuga, care incotro, pierzand sau, pur si simplu ratacind, din cauza schimbarilor, a evenimentelor care s-au succes, psihicul nostru nu era croit pentru astfel de evenimente si a luat-o razna. Asa s-a nascut psihologul, menit sa ne ajute pe noi, sa depasim anumite situatii de viata, anumite momente dificile. Oamenii au simtit nevoia sa-si rezolve crizele si sa se echilibreze visavis de ce se intampla in jur. Consider ca o consilierea psihologica, in asemenea situatii, este obligatorie.
Dumneavostra ati apelat vreodata la ajutorul unui psiholog?
Eu il am acasa :)) Este nevasta-mea. Eu am momente in care lacrimez destul de repede, sunt foarte sensibil. Ma emotioneaza situatiile triste, oamenii necajiti, pana si la un film mi se intampla sa-mi curga o lacrima, desi este doar un film. Si atunci, am nevoie de o mana de fier langa mine care sa ma struneasca, sa ma echilibreze, sa-mi dea acea forta interioara si ea, nevasta-mea, este omul potrivit.
Si cand vine nota de plata?
Ohoho…cand vine, vine! Platesc cu varf si indesat. Cand vin facturile e jale. Ma suna si-mi zice: lasa-mi banii ca trebuie sa platesc aia, aia. Si eu ii zic: pai, pensia ta? Ce pensia mea? E mica, nu-mi ajunge, lasa-mi cardul tau :)) Deci, nimic nu e gratis, nici macar in familie :))
Ce va doriti?
Sa fiu sanatos si familia la fel. Sotia, copiii mei, nepotii. Si, daca am de munca e tot ce conteaza. Cat mai pot acum, pe final de cariera. Niciodata nu strica un ban in plus!
P.S: Felicitari pentru tot ceea ce faceti si mult succes in continuare!