Povestile clientilor: Pomul ratacitor

Pomul ratacitor

A fost o data ca niciodata un copac; nu stia exact daca este un copac ca oricare altul, dar lucru de care era sigur este ca era un copac care putea sa se deplaseze; isi putea lua radacinile si se putea muta dintr-un loc in altul; a si facut-o de cateva ori; in plus nu era singurul copac si de asemeni nu era singurul copac care se deplaseaza; dar simtea mereu ca este minoritar, chiar singuratic; de fapt singuratatea este ceea ce il “chinuia” pe copacul nostru tot timpul; in plus cateodata, in fapt de seara, chiar noaptea ramanea nostalgic dupa poiana langa care crescuse, de padurea in care luase viata si mai ales de copacii din familia lui, mare parte astazi plecati in lumea de dincolo a copacilor; de fapt niciodata nu a inteles de ce trebui sa iti parasesti mereu familia, sa iti rupi radacinile, de ce acesti copaci se cearta mereu si sfarsesc prin a fi mereu suparati unii pe alti, cand padurea este atat de mare …

Simtea ca una dintre cauzele esentiale ale singuratatii sale este presiunea formidabila pe care o avea sa schimbe, sa isi ia radacinile mereu si sa se “replanteze” altundeva: intr-o alta padure, langa o alta poiana … mereu a simtit ca are nevoie ca de apa si de pamant de aceste schimbari; in plus de fiecare data cand se muta, se smulgea practic din vechiul loc, si asta nu ramanea fara urmari, de fiecare data isi rupea din radacini, cateodata numai cateva dintre cele mici, cateodata insa, cate o ditamai radacina; rareori radacina rupta se vindeca total, mai degraba prindea coaja la nivel superficial, si de multe ori coaja se rupea din nou la o noua mutare; ca toti ceilalti copaci se inscrisese in jocul competitiei: pentru un loc mai insorit, pentru un pamant mai zemos, pentru apropierea unei copacite aratoase; dar niciodata nu a fost in mod inerent motivat de acest joc, o facea de forma, pentru ca il presa singuratatea, il presa dorinta de simbioza, si mai ales pentru ca se plictisea; daca ar fi putut si nu ar fi avut o teama sfanta pentru acest fapt demiurgic, ar fi schimbat lumea din temelii, ar fi inventat comunismul padurii: de la toti dupa posibilitati, la toti dupa nevoi; dar stia din experienta ca asta este mai degraba o utopie si in plus el nu era motivat de actiune, ci doar de a gandi …

Au existat mult copacite importante in viata lui; de fiecare data cand s-a mutat de langa ele si-a rupt din radacinile cele mari, si a stat stramb zile si saptamani si luni, si a umblat schiopatand; de fapt nu s-a vindecat niciodata dupa aceste mutari; in plus in viata lui mai erau puternici copacul cel batran, tatal lui, de care se simtea legat in mod misterios, desi nu si-l aducea prea bine aminte, si copacita cea batrana, mama lui, de care se simtea legat puternic si avea si multe nemultumuri sa ii spuna, rani vechi pe care le avea si totusi nu din cauza ca se mutase.

Acum era undeva catre jumatatea vietii lui si radacinile lui erau numai rani, numai coji, durerea era mare … se mai intampla ceva tainic cand se muta: o mica parte din radacini nu se rupeau si nici nu se replantau, ci ramaneau acolo si il legau in mod misterios pe mai departe de acel loc la distante mari si peste perioade lungi de timp, astfel ca pe langa multele radacini cu rani, acum la jumatatea vietii avea atat de multe radacini care inca erau legate haotic in o gramada de alte locuri si in alte timpuri, ca de fapt nu mai stia unde se afla cu adevarat; si de fapt ii venea tot mai greu sa se mute, chiar incepuse sa ii fie frica de schimbarea pe care in acelasi timp si-o dorea cu nesat: o noua poiana, o noua copacita …

Era ca toti copacii motivat de recunoasterea celorlalti; la inceput a fost puternic in acest joc pentru ca era ceva nou si interesant; apoi a devenit obositor si chiar suparator; totusi ii era frica sa isi rupa iarasi toate radacinile si sa se mute; ii era frica de durere, de singuratatea care urma mereu si mereu intre mutari, si mai ales isi pierduse motivatia mutarii; ramanea doar lacomia mutarii …